Este recomandat să înţelegem că reprezentăm mult mai mult sau cu totul altceva decât ne transmit la un moment dat gândurile noastre negativiste şi pesimiste, în anumite ipostaze şi circumstanţe.

…Hexagonul timpului – Secretul edificarii.pdf

Fiecare avem poveştile noastre de viaţă. Fiecare are anumite tentaţii de a repeta secvenţe în mod stereotip, ori pozând în victime ori învinuind pe alţii. Exista tendinţa ca fiecare să rămână fidel unei drame personale, povestind eşecuri, decepţii, dezamăgiri, suferinţe, temeri sau despre momente de nesiguranţă, încercând să impresioneze ori să sensibilizeze câtuşi de puţin, dacă nu chiar să manipuleze prin victimizare.

Uneori, omagiul pentru asemenea poveşti de viaţă maschează sentimente mult mai profunde. Ce se urmăreşte de fapt?

Dacă ar fi să reprezentăm schematic, cam aşa arată:

Aproape fiecare individ, în anumite circumstanţe, se află în una dintre cele trei posturi.

Dacă încă de bebeluşi am fi conştienţi că avem anumite calităţi şi talente, oare am mai avea răbdarea să creştem, să ne păstrăm echilibrul făcând primii paşi, să interpretăm semnele şi sunetele pentru o comunicare nonverbală, apoi învăţând limba maternă, continuând etapă după etapă prin tot procesul educaţional de formare şi maturizare?

Cum ar fi dacă doar ne-am imagina că în loc de un copil inocent suntem, de fapt, un geniu sau o persoană remarcabilă, cu anumite trăsături unice, care doar se protejează faţă de tot ce ar putea vătăma creativitatea înnăscută, încă nedezvăluită?

Dar dacă am fi conştienţi de valoarea noastră de copil care încă nu poate fi demonstrată? Ţinând ascunse toate valorile, doar pentru a nu fi furate de alţii, doar pentru a nu fi ironizaţi pentru o stimă de sine prea dezvoltată sau pentru o imaginaţie prea bogată la o vârstă fragedă, ne vom confrunta cu pericolul de a ascunde mereu şi mereu aceste valori, până vom uita de ele. Poate vom uita şi locul unde le-am ascuns! Sau poate că, la un moment dat, datorită presiunilor exterioare, să ajungem să nu mai credem nici noi că avem o comoară ascunsă, un giuvaer al caracterului nostru unic.

Acest proces imaginar ar putea să declanşeze un sentiment de incompetenţă inconştientă, după care, probabil, vom căuta frenetic acele calităţi care ar putea să contureze împlinirea noastră personală. Un prim pas către incompetenţa conştientă!

Dacă la naştere am şti că venim în lumea noastră cu absolut toate calităţile pentru a fi învingători, de ce am accepta ca vocea interioară a unui copil să-i spună că nu este destul de bun, că nu-i va ajunge niciodată din urmă pe cei din frunte, că atenţia distributivă este precară şi este lipsit total de puterea de a se concentra?

Ben Carson, marele neurochirurg al lumii contemporane, a fost considerat, până în clasa a III-a, cel mai slab elev al clasei la învățătură. Ce anume a transformat acest copil în una dintre cele mai mari personalităţi ale lumii? Oare nu cumva s-a născut cu aceste calităţi unice, doar că nu sosise timpul pentru a le pune în valoare?

O modalitate de a da şansa unui copil să ajungă la astfel de performanţe este de a ne manifesta răbdarea, încrederea, iubirea, acceptarea, încurajarea şi susţinerea, validând astfel valoarea cu care a venit în această lume, imprimând adânc scopul şi destinaţia finală.

Chiar dacă încercările unora de a se ridica deasupra criticilor, marginalizării şi inutilităţii au eşuat lamentabil, căzând frecvent în derizoriu, cei responsabili de viaţa lor – părinţi, fraţi, rude, profesori, prieteni – ar trebui să nu obosească încurajându-i mereu şi mereu, până vor reuşi anemic să decoleze de pe pistă magnetică ce-i atrag spre mediocritate. Unii dintre aceştia vor atinge cele mai înalte înălţimi. Oare nu merită să încercăm, chiar dacă tirania timpului ne aruncă spre alte preocupări, aparent mai importante?

Unii cred că împlinirea profesională ar putea fi unicul bilet către succes. Alţii cred că împlinirea personală şi familială poate fi cea mai nobilă aspiraţie. Aşa că atât unii cât şi ceilalţi încep să-şi consolideze convingerea şi să acţioneze. După o anumită perioadă, în timpul evaluărilor periodice, atât unii cât şi ceilalţi vor fi stupefiaţi că, în pofida rezultatelor care, de altfel, au fost progresive, a rămas un gol. Au momente când se simt singuri, cu un sentiment puternic al eşecului, copleşindu-i disperarea sub obsesia de a ajunge în vârful aspiraţiilor.

Am întâlnit persoane cu anumite poveşti pe care le expun repetitiv, fără a memora persoanele cărora le-au povestit. Aşa mi s-a întâmplat să aud aceleaşi poveşti de mai multe ori. Din respect pentru unele persoane, nu le-am tăiat elanul printr-o replică scurtă de genul: „ştiu, mi-ai mai povestit despre asta”.

Oare de ce o astfel de persoană nu ar încerca ceva nou? Oare de ce nu realizează că anumite povestiri repetitive îi pot separa de ceilalţi prin graniţe din ce în ce mai adânci, limitându-le posibilităţile? După consumarea unor momente de acest gen, data viitoare se vor întreba de ce sunt evitaţi sau ocoliţi. Cum să nu fie ocoliţi sau respinşi dacă au aceleaşi poveşti?

Dacă am avea în maşină doar un CD cu muzica cea mai bună, cât am rezista să-l ascultăm fără să‑l schimbăm? Dacă cineva devine prizonierul poveştii personale, lăsându-şi viaţa să lâncezească într-o temniţă rece şi îngustă, va ajunge să confunde viaţa cu o poveste. Situaţia ar putea deveni şi mai bizară dacă temniţa nu ar avea zăvoare şi nici paznic, de mult fiind acordată libertatea generală, însă refuzând inexplicabil să accepte lumina şi speranţa de viaţă, doar pentru că s-a aclimatizat la acel ambient sumbru.

Unii cred că victimizarea va impresiona pe oricine, aşa că adoptă o poziţie umilă, folosind expresii modeste, fiind dezinteresaţi în mod exagerat de lucrurile materiale, până la neglijenţă. Când o astfel de persoană interacţionează cu alţii care nu ştiu anumite tehnici, încercând să-i convingă prin mijloace proprii, va stârni o fobie faţă de tot ce e nou.

Edificarea are o importanţă extrem de serioasă şi determinantă.

Cred că cel mai debusolant sentiment pe care îl poate experimenta un om este cel de a se considera singur sau de a fi determinat să creadă că nu are nici o valoare şi că, indiferent de acţiunile sale, nu contează pentru nimeni. Cred că cel mai mare deserviciu pe care îl poate face un părinte, o cunoştinţă, un profesor sau un coleg este să desconsidere o persoană într-o astfel de manieră încât aceasta să devină exasperată datorită eşecurilor şi inutilităţii.

Unii ar prefera să nu fie iubiţi, să nu fie înţeleşi, decât să devină ignoraţi sau invizibili. Unui astfel de personaj îi va fi imposibil să nu-şi perpetueze dramă pe care o trăieşte zi de zi, înfricoşat de imprevizibil, copleşit de incertitudine şi descurajat de a căuta o alternativă. Oare va găsi un protector? Oare va fi iubit vreodată? Oare va progresa fără a fi devastat sentimental? Oare se va integra la un loc de muncă sau în societate? Oare îşi va câştiga o identitate de care să fie mândru şi cu care să facă faţă aşteptărilor celorlalţi?

În ce mod am putea influenţa viaţa zbuciumată a unui asemenea personaj?

John Lennon spunea: realitatea lasă mult loc pentru imaginaţie. Dacă aşa stau lucrurile, inclusiv cei care pretind că sunt ancoraţi foarte puternic în realitate au libertatea de a-şi imagina cum anumite tipare pot fi schimbate şi în viaţa lor.

Cel mai important este ca mai întâi să conştientizezi că se poate să fie şi altfel, fără a-l lua în braţe pe NU când este vorba de schimbare. Apoi este la fel de important să nu se blocheze cu încăpăţânare în ideea preconcepută că acestea sunt moşteniri de la părinţi, bunici ş.a.m.d.

Redescoperire si transformare…

Cu drag,

Gigi FILIP

PS – Te rog să-mi scrii parerea ta în comentariu și să dai un Like & Share pentru a ajunge mesajul și la prietenii tăi. Mulțumesc.